Astăzi poporul armânesc – evaluat la peste 1 milion de persoane - trăieşte atât în locurile de baştină din patria sa, Elada, cât şi în comunităţi  importante într-o mare diaspora: Albania, Bulgaria, R.Macedonia, România, Serbia, dar şi în emigraţia vest-europeană, nord-americană şi australiană.

Istoria unui popor vechi de peste 2000 de ani, cu o memorie istorică vie şi cu o remarcabilă unitate lingvistică şi culturală nu poate fi uşor rezumată. Rândurile care urmează sunt doar o invitaţie la studiu şi la cunoaştere.

Armânii sunt urmaşii macedonenilor antici, ai tracilor, ai ilirilor şi ai grecilor romanizaţi, începând cu anul 168 i.e.n., când puterea, administraţia, cultura şi limba Romei se impun în Macedonia antică, în Epir, în Tesalia. Axa romanizării provinciei Macedonia (care practic cuprindea întreaga Eladă) era Via Egnatia, care lega Marea Adriatică de Salonic, trecând prin Bitolia şi Veria.

Romanizarea Macedoniei antice este reflectată în vestigiile arheologice conservate la Muzeul de artă bizantină din Salonic, în inscripţiile bilingve (latină şi greacă) de pe pietrele funerare.

Până în sec. al VII limba latină a fost limba oficială a Imperiului Roman de Răsărit sau Bizantin.

Documentele imperiale păstrează informaţii preţioase privind armânii. Astfel, la anul 980, împăratul Vasile al II-lea acordă lui Niculiţă din Larisa titlul de Domn al Themei Elada. Este vorba despre o unitate administrativă cu autonomie în Imperiu.

La 1170,  călătorind prin locurile lor, rabinul Benjamin de Tudela scrie: “armânii sunt uşori ca cerbii şi nimeni nu se poate război cu ei. Nici un rege nu poate domni asupra lor” (Ioan M.Cardula, Istoria aromânilor macedoneni, Editura Condor, Bucureşti, 2004, p.56, apud V.Diamandi-Aminceanul).

La 1186, armânii  nemulţumiţi de creşterea taxelor, conduşi de fraţii Asan şi Petru coboară în Tracia şi înfruntă armata împăratului Isaac Angel. Întemeiază regatul Asăneştilor. Cel mai mic frate, Ioaniţiu sau Caloiani, rege între 1197 şi 1207, a stabilit relaţii diplomatice şi alianţe cu Papa Inocenţiu al III-lea.

În evul mediu armânii se constituie în autonomii cunoscute din cronicile bizantine: Vlahia Mare (de la Muntele Olimp şi Veria în Nord, până la Lamia în Sud, cu oraşele Larisa, Tricala, Elasona, Domoco);  Vlahia Mică (Epir şi Trepoţia, cu oraşele Durazzo, Berat, Arghirocastro, Arta); Vlahia din Nord (Zagor şi oraşele Aminciu, Calariti, Seracu).

În secolul al XIII-lea, cruciaţii au luptat cu armata împăraţilor armâni din familia Asan şi au fost învinşi. În sec. al XIV-lea, catalanii care s-au aşezat în Macedonia au avut legături cu ducatele armâneşti. Deşi au devastat Tesalia, nu au reuşit să stăpânească cetăţile armâneşti, care se aflau în munţi, iar trecătorile erau greu accesibile. La data primelor războaie dintre bizantini şi turci, cronicile atestă că armânii erau un popor mare, răspândit până la 120 km Nord de Constantinopole. Înaintare turcilor în Imperiul bizantin s-a făcut pe fondul luptelor interne dintre ortodocşi şi latini (catolici). A capitulat mai întâi Salonicul, apoi Ianina, după care armânii din Tesalia au capitulat, au recunoscut puterea sultanului, care în schimb le-a recunoscut privilegiile de care se bucuraseră în Imperiul bizantin.

Aceste privilegii erau: o anume independenţă locală, cu conducători proprii, aleşi anual. Proprietăţile din munţi le-au fost recunoscute. Poliţia necesară apărării aşezărilor şi frontierei ţinuturilor era organizată de fiecare comunitate în parte. Nici un funcţionar turc nu avea dreptul să se amestece în treburile comunei şi în probleme legate de religie. Nu erau obligaţi să plătească taxă pe cap de bărbat sau alte taxe – aşa cum plăteau grecii, albanezii şi sârbii –, ci numai un tribut mamei sultanului (Sultana Validé).

În sec. al XVI-lea, Aminciu – oraş comercial şi de meşteşugari, astăzi un înfloritor centru turistic -, se bucura de privilegii speciale, de ex.: orice refugiat în acest ţinut, indiferent de religie sau de motiv, nu era extrădat.

La 1627, sultanul Murad al IV-lea a retras drepturile acordate căpitănatelor şi armatolilor. Dar armânii s-au răsculat şi conducerea de la Constantinopole a trebuit să retragă ordinul.

La 1635, pentru lupta dintre turci şi perşi, sultanul Murad al IV-lea a agajat în scris circa 12.000 de armatoli din Tesalia şi Epir. După ce aceştia i-au înfrânt pe perşi, sultanul i-a obligat să treacă la religia mahomedană.

O perioadă neagră în istoria armânilor este epoca administraţiei lui Ali Paşa din Ianina. Acum sunt distruse principalele centre economice şi de civilizaţie armânească: la 1769 Moscopole, apoi Gramostea şi altele. Zeci de localităţi din Epir şi Pind au fost distruse, iar armânii au iniţiat un val puternic de migrare către Nord (Cruşuva, Bituli, Muluvişti) şi Est (mai cu seamă Serres, dar şi Veria, Salonic, şi către Rodopi, cu centre ca Giumaia, Peştera), dar şi în Imperiul Austro-Ungar, la Viena, Buda şi Pesta, ca şi în Principatele Române.

În toate revoluţiile de eliberare naţională din Balcani, armânii au fost un element constitutiv fundamental. Eliberarea în numele creştinismului era motivaţia primordială. O personalitate exemplară este Riga Fereu din Veleştin (pseudonim pentru Constantin Chiragi), născut la Perivoli în 1757, unde astăzi are un bust în piaţa centrală a oraşului.  Biografia sa este romantică: după ce studiază şi devine învăţător de şcoală greacă, petrece o vreme în Olimp cu armatolii, apoi pleacă la Constantinopol, deschide o prăvălie, apoi ajunge în Principate, ca secretar în case boiereşti şi fanariote. Participă la mişcarea de idei europeană iniţiată de Revoluţia franceză. Pentru acţiunile şi scrierile sale revoluţionare, antiotomane, a fost executat la Belgrad în 1798, spânzurat alături de alţi armâni implicaţi în această mişcare: Manuil Ion şi Panait, Turungia Teohari, Dumitru Nicolaidi.  Proiectul său politic era un stat în care toate popoarele să trăiască în înţelegere şi libertate, fără discriminare lingvistică sau religioasă. Este proiectul Europei de astăzi.

La 1821, în revoluţia antiotomană din Grecia, Ioan Coleti a fost o personalitate de frunte, devenind în noul stat independent ministru de interne şi prim-ministru, ambasadorul Greciei la Paris.

În toate statele naţionale din Balcani armânii au adus o contribuţie esenţială, recunoscută de istorici, la crearea instituţiilor moderne şi la dezvoltarea economică şi culturală. În Transilvania este cunoscut rolul mitropolitului armân Andrei Şaguna în evenimentele de la 1848 şi în crearea Asociaţiei transilvănene pentru literatură română şi cultura poporului român (ASTRA). O enciclopedie întreagă este necesară pentru a enumera toate personalităţile armâne din Sud-Estul Europei, mulţi dintre ei cu studii în centrele universitare ale Europei, devenind apoi profesori universitari şi academicieni (la Viena, 1781, de ex. medicul armân Ioan Nicolide, născut la Moscopole).

Secolul al XIX-lea a adus prima gramtică armânească, tipărită la Viena în 1813, în limba germană, de către Mihail Boiagi. Lexicul modern şi preocuparea pentru studiul limbii armâneşti arată că autorul meditase asupra viitorului limbii lui materne.

Secolul al XX-lea, mai cu seamă anul 1913, a adus o dramatică divizare politică, teritorială a armânilor. Evoluţia lor ca popor, cultura lor au fost stopate de includerea lor ca minoritari în statele naţionale. Dreptul la educaţie în limba maternă nu a fost respectat, de multe ori nici nu a fost conştientizat.

După 1926 a început ultimul mare val de emigrare din locurile de baştină, de această dată către România, în Cadrilater: aproape 30.000 de armâni din Bulgaria (cei mai mulţi), din Grecia, Serbia – azi R.Macedonia şi Albania.

Istoria armânilor în secolul  al XX-lea este istoria statelor naţionale unde sunt cetăţeni. Unitatea se păstrează prin cultură şi abia după 1990 prin libera circulaţie.

Secolul al XXI-lea ar putea fi cel al speranţei.