Ziua Națională a Armânilor – 23 mai

Text de Alexandru Gica

CUM A AJUNS 23 MAI ZIUA NAŢIONALA A ARMÂNILOR ?

Pe 9/22 mai 1905 sultanul Abdul Hamid al II-lea a semnat textul unei iradele care le

recunoştea armânilor dreptul de a avea reprezentanţi în administraţia locală precum şi dreptul la instrucţie în propria limbă (vezi în anexă texul iradelei). Cu o zi mai târziu s-a recunoscut şi dreptul armânilor de a-şi folosi limba în biserică.

Într-un document datat 19 februarie 1906, Bucureşti, şi intitulat “Regulament pentru organizarea internă a comunităţilor române din Turcia”, se preciza la articolul 17 că armânii din Turcia vor sărbători ziua de 9 mai stil vechi când a apărut Iradeaua Imperială ca un semn de recunoştinţă faţă de actul sultanului.Din câte cunoaştem este cel mai vechi document care atestă importanţa pe care armânii au acordat-o de la început zilei de 9/22 mai 1905.

Precizăm aici că folosirea termenilor „valah” şi „român” pentru a-i desemna pe armâni în Regulamentul invocat mai sus şi în textul iradelei se datorează faptului că acţiunea statului român, începută în 1864, de implicare în problema armânească, s-a bazat pe prezumţia că armânii ar fi români.

După războaiele balcanice (1912-1913) care au dus la împărţirea Macedoniei de către statele din zonă (grec, sârb, bulgar şi albanez) şi după cele două războaie mondiale, armânii au pierdut practic toate drepturile pe care le câştigaseră prin Iradeaua Imperială din 9/22 mai 1905.

În numărul 4(21) 1988, pagina 180, redacţia revistei „Zborlu a nostru” (Freiburg i.Br., Germania; fondator Vasile Barba) propunea începerea unei discuţii pentru stabilirea zilei naţionale a armânilor, înaintând de asemenea ca variantă pentru această zi data de 21 sau 22 mai. Se motiva această propunere prin aceea că iradeaua din 9/22 mai furniza o primă recunoaştere oficială a armânilor ca naţiune aparte în Imperiul Otoman.

Se amintea de asemenea importanţa pe care luna mai o are pentru armâni, precum şi faptul că pe 21 mai creştinii ortodocşi sărbătoresc Sfinţii Constantin şi Elena (cei care ţin sărbătorile pe stil nou).

La 21 mai 1989 organizaţia „Fraţii Manaki” din Bitolia împreună cu câţiva membri ai societăţii „Pitu Guli” din Skopje au sărbătorit pentru prima dată Ziua Naţională a Armânilor. Evenimentul s-a petrecut în cimitirul armânesc din Bitolia, acolo unde sunt îngropaţi Apostol Mărgărit şi Constantin Belimace. În anul următor s-a sărbătorit din nou la Bitolia Ziua Naţională în luna mai. Pe 9 decembrie 1990 s-a fondat „Liga Armânilor din Macedonia” (este vorba despre Republica Macedonia, parte din Iugoslavia la acea dată). Atunci s-au adoptat trei rezoluţii, dintre care una stabilea sărbătorirea zilei naţionale a armânilor pe data de 23 mai. Ca motiv se invoca faptul că deşi Iradeaua a fost dată pe 9/22 mai, totuşi ea a fost publicată pe data de 10/23 mai. În aceeaşi zi (10/23 mai) Abdurrahman, ministrul otoman al justiţiei şi cultelor, a făcut cunoscut Patriarhului ecumenic de la Constantinopol conţinutul Iradelei din ziua precedentă care acorda armânilor dreptul de a folosi limba lor în şcoală precum şi dreptul de a fi reprezentaţi în administraţia locală. În plus faţă de conţinutul Iradelei, Abdurrahaman vorbea şi de acordarea dreptului pentru armâni de a avea slujbă religioasă.

Această iniţiativă a armânilor din Macedonia a avut succes şi astăzi, la 16 ani de la curajosul demers al armânilor din Bitolia, ziua de 23 mai s-a impus ca zi a armânilor de pretutindeni, (rând pe rând armânii din Europa Occidentală, Australia, SUA au început şi ei să celebreze ziua de 23 mai). Ziua Naţională a armânilor a fost sărbătorită pentru prima dată în România, la Constanţa, pe 28 mai 1999 (cu participarea a mai mult de 800 de oameni). Organizatorul manifestării a fost Mariana Caceandoni (azi Budeş). Prin votarea pe 24 iunie 1997 de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a Raportului Comisiei de Cultură şi Educaţie (alcătuit de Luis Maria de Puig), document cunoscut astăzi sub numele de Recomandarea 1333, se recomandă statelor din Balcani unde trăiesc armâni, să li se asigure acestora din urmă posibilitatea de a folosi limba în şcoli, biserici, mass-media. După 92 de ani, un document european recunoştea armânilor practic aceleaşi drepturi pe care aceştia le câştigaseră (pentru puţin timp) prin Iradeaua din 1905. Se poate aprecia azi, că ziua de 23 mai şi-a câştigat (în inimile armânilor de pretutindeni) statutul de „ZIUA NAŢIONALĂ A ARMÂNILOR”.

O SCURTĂ ISTORIE A MOMENTULUI: 9/22 MAI 1905

După asediul nereuşit al Vienei din 1683, puterea Imperiului Otoman s-a diminuat continuu. Acest proces s-a accelerat după ce, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ideea naţională a cucerit toate popoarele Europei. Pentru a-şi menţine dominaţia în Balcani, Imperiul Otoman a ales o tactică ce s-a dovedit ulterior total neproductivă: aceea de a se folosi de rivalităţile şi divergenţele dintre popoarele aflate în subordinea sa, pentru a le putea domina mai uşor. Rezultatul a fost că popoarele supuse s-au unit la un moment dat contra otomanilor şi astfel s-a ajuns în august 1903 la crearea (pentru 10 zile) Republicii de la Cruşova (oraş majoritar armânesc în acel moment), care îşi dorea apariţia unui stat (Macedonia) „organizat pe principii multinaţionale, pe baza egalităţii etnice”. Atunci s-au remarcat armânii Vanghel Dinu, T. Neşcu, G. Ceacea, N. Baliu şi în special figura legendară a lui Pitu Guli. Revolta a fost reprimată sângeros de către otomani. Totuşi, după aceste incidente, politicienii otomani au sesizat greşeala tactică făcută şi au început a acorda drepturi armânilor, socotiţi ca fiind populaţia cea mai loială şi cea mai interesată în păstrarea graniţelor existente.

Astfel începând cu 15 februarie 1904, au început a se crea aşa numitele „comunităţi civile” în principalele centre locuite de armâni: Salonic, Bitolia, Veria, Vlahoclisura etc.

Ideea creerii „comunităţilor” de care am vorbit mai sus, a fost aceea de a înlocui comunităţile bisericeşti de până atunci (a căror activitate era mult îngreunată de Patriarhia de la Constantinopol) prin comunităţi civile armâneşti, care puteau (din punct de vedere juridic) realiza mai uşor doleanţele armânilor.

La 21 mai 1904, marele vizir a recunoscut aceste comunităţi şi s-a ajuns chiar la un pas de recunoaşterea unui reprezentant al armânilor pe lângă autorităţile de la Constantinopol (lucru eşuat însă). Asfel au putut fi aleşi deja primari şi consilieri armâni în câteva din aşezările locuite de aceştia. De asemenea s-au făcut progrese remarcabile pe plan şcolar şi bisericesc. Astfel că, într-un anume sens, Iradeaua din 9/22 mai 1905 nu a făcut decât să consfinţească o situaţie de fapt. Pe data de 5-6 mai (stil nou) la Ianina au fost arestaţi doi inspectori şcolari armâni (N. Tacit şi An. Balamace) din ordinul valiului Osman-Paşa (după ce în prealabil fuseseră împiedicaţi să părăsească oraşul şi să contacteze consulatele din oraş). Motivul invocat a fost acela că cei doi ar fi provocat o încăierare între armânii „naţionalişti” (aşa erau numiţi în epocă armânii care susţineau acţiunea statului român în problema armânească) şi cei „grecofili” dintr-un sat armânesc (Băiasa). Cei doi revizori şcolari au fost expulzaţi din vilaetul Ianina şi siliţi să se îmbarce pentru Italia. Aceste evenimente au provocat un incident diplomatic între România şi Turcia.

Ministrul plenipotenţiar român la Constantinopol, Al. Lahovary, a înaintat o notă cu caracter de ultimatum (termenul limită al acestui „ultimatum” era 23 mai 1905; se ameninţa cu suspendarea relaţiilor diplomatice) prin care se cerea eliberarea şi despăgubirea celor doi inspectori, precum şi recunoaşterea, printr-o iradea oficială a armânilor „ca naţionalitate distinctă, cu drepturi egale cu cele ale celorlalte naţionalităţi nemusulmane”.

În aceste condiţii, Abdul Hamid al II-lea a semnat celebra Iradea, cu o zi înainte de expirarea ultimatumului (menţionăm aici că 10 mai stil vechi/23 mai stil nou a fost Ziua Naţională a României până în 1947 – probabil aceasta a fost raţiunea pentru care s-a fixat 23 mai ca data limită a ultimatumului).

După părerea lui M.D. Peyfuss, deşi în redactarea iradelei „nu apărea noţiunea millet, aromânilor le fuseseră aşadar recunoscute toate drepturile unui millet, cu excepţia aceluia de a avea un şef religios propriu”. Tot Peyfuss crede că, „recunoaşterea aromânilor ca naţionalitate distinctă nu se datora nici abilităţii diplomatice singulare a lui Al. Lahovary, nici numai intervenţiei Germaniei, ci unei acţiuni comune la care luaseră parte Germania, Italia, Austro-Ungaria şi Rusia, ca şi calculelor politice ale Porţii; acestea din urmă aveau în vedere, pe de o parte, loialitatea absolută a armânilor cu sentimente naţionale, pe de alta, bunele relaţii cu Bucureştiul a căror menţinere, ţinând seama de ce se petrecea cu Bulgaria, era în interesul Turciei”.

În perioada care a urmat promulgării Iradelei, s-a înregistrat situaţia cea mai favorabilă armânilor (din punct de vedere şcolar, bisericesc, cultural, administrativ) din întreaga lor istorie modernă.

Dar în acelaşi timp au existat şi mari suferinţe generate de acte de violenţă. Cei implicaţi în evenimentele de atunci (amintim aici pe Kostas Akritas-Mazarakis şi Tellos Agras dintr-o tabără şi pe Gheorghe Mucitani Casapu şi Mihali Handuri din cealaltă tabără) sunt priviţi când ca terorişti, când ca eroi, funcţie de perspectiva care este adoptată. Trist este faptul că în epocă au existat mari tensiuni între armânii „naţionalişti” şi cei „grecofili” (mulţi dintre aceştia au semnat diverse manifeste împotriva Iradelei). Confruntarea dintre cele două tabere a fost o consecinţă, cu urmări tragice pentru armâni, a rivalităţii dintre statul grec şi cel român (relaţiile diplomatice dintre cele două ţări au fost rupte pe 13 iunie 1906 şi reluate în aprilie 1911) precum şi a lipsei de unitate a armânilor.

Ar fi o eroare faptul de a ne cantona în contabilizarea violenţelor şi în a păstra atitudini resentimentare. Suferinţa şi tensiunile de atunci nu trebuie ocultate ci asumate, conştientizate şi exorcizate. Din obiect de dispută între statul român şi cel grec, armânii pot deveni o punte de legătură între cele două ţări.

Articole